Mirosul de medicamente nu-i era pe placul narilor, asa incat deschise ochii si o lumina orbitoare ii invada orbitele. Venea de undeva de sus, de la un neon suspendat neglijent in tavan, pus mai mult pentru a orbi decat pentru a lumina. Doua chipuri isi facura brusc aparitia de o parte si de alta.
- Amanda...auzi ea o voce de femeie.
- Cum te simţi? interveni o voce masculină.
- Mamă? Tată? Ce s-a întâmplat? Unde sunt? încercă fata să se ridice, dar fu oprită şi aşezată din nou pe ceva moale.
- Linişteşte-te, draga mea. Încă eşti slăbită, îi spuse Amalia.
- Te-a gasit politia. Spuneau ca au primit un telefon de la o persoana necunoscuta care te vazuse zacand pe o banca in parc. Probabil a crezut ca...
Scott, sotul Amaliei, era un barbat in varsta de 65 de ani, avand un inceput de chelie si o privire care vazuse multe la viata lui. Fost sef al comitetului de politie, a avut de-a face cu fel de fel de oameni, care mai de care mai bizari si cu comportamente ciudate. Insa niciodata nu ar fi crezut ca fiica lui va ajunge sa faca parte din aceasta categorie de persoane.
Totul incepuse cu trei luni in urma, cand Amanda a fost incercata de un acces de furie in urma caruia a plecat de acasa in miez de noapte, intorcandu-se a doua zi dimineata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cauza care declansase acest incident si pe care Scott o banuia ca fiind „inceputul sfarsitului” era o durere de cap care se raspandise apoi in tot trupul.Refuzand sa mearga la spital si certandu-se cu parintii ei, Amanda ajunsese sa plece de acasa,trantind usa in urma ei.
Scott si Amalia nu erau adevaratii parinti ai Amandei. Insa ea a fost copilul pe care ei nu l-au putut avea si astfel a aparut ca o minune intr-o noapte de toamna tarzie, abandonata intr-un cearsaf alb la usa casei lor, avand alaturi un biletel pe care scria simplu Amanda.
Doctorul intra in incapere inainte ca barbatul sa-si termine propozitia, pentru a verifica starea pacientei. Vazand-o treaza, ii mai citit inca o data fisa medicala, apoi le facu semn parintilor pentru a-l urma pe hol. Usa inchizandu-se,toate zgomotele erau estompate si astfel si discutia celor trei. Nu era frumos sa traga cu urechea, insa Amanda stia ca in joc este destinul ei. Nu avea habar ce se va intampla cu ea de acum inainte, cum de altfel nu avea habar cum ajunsese pe banca din parc si apoi la spital la ora aceea matinala.
-...clinica de dezinoxicare?fura ultimele cuvinte pe care Amanda reusi sa le prinda din zbor,iesite chiar din gura tatalui sau adoptiv.
**
Aydan stătea pe un scăunel al mesei din sufragerie şi colora într-o carte pentru copii. Zbuciumul nopţii trecute lăsase amprente vizibile asupra lui, cearcănele de sub ochi fiind foarte proeminente. Privea în gol şi nu-l interesa că depăşea conturul desenului. Omul-Paianjen se putea obisnui cu cate un fir de panza mai gros sau cu costumul de super-erou cu o marime mai mare decat era necesar.
- Aydan scumpule, te simţi bine? îl trezi la realitate vocea mătuşii sale.
Copilul ridică ochii spre ea, iar Anne zări pentru o fracţiune de secundă privirea atât de cunoscută a mamei sale. Ochi blânzi, de un verde smarald. Femeia îşi amintit de îndată privirea aceea, atât de curioasă şi nevinovată. Simone, sora ei mai mică, o folosea ori de câte ori era trezită din gândurile sale îndepărtate. Se părea că micuţul moştenise această trăsătură de la mama lui, fiind adesea surprins privind spre un anumit punct, deşi nu era nimic deosebit acolo. Doar ochii îi moştenise de la mama sa, părul brunet şi zâmbetul fermecător aparţinându-i tatălui. Se putea spune de pe acum că atunci când va creşte, băiatul va avea nişte trăsături foarte fine şi bine conturate.
- Da, este deja timpul să merg la şcoală? întrebă el pe un ton liniştit.
Adesea, în urma coşmarurilor, Aydan se trezea mai devreme şi colora în cărticica lui preferată, doar pentru a alunga imaginile din mintea lui. Acest lucru îi distrăgea atenţia de cele mai multe ori, deşi câteodată îşi dădea singur seama că nu era atent la desen şi depăşea liniile care conturau desenul. Atunci însă întorcea pagina şi începea un altul.
De trei luni de când mama sa murise, mătuşa se îngrijea de creşterea lui, fiind foarte atentă la educaţia sa. Deşi nu era la o vârstă la care să înţeleagă foarte multe, realiza ce se întâmplă în jurul lui şi era foarte recunscător lui Anne pentru grija pe care i-o poartă. Pentru a nu-i fi foarte greu micuţului, mătuşa Anne încercase pe cât posibil să nu schimbe prea multe în viaţa lui.
Aydan îşi amintea şi acum de vremea când mama sa trăia şi avea grijă să nu-i lipsească nimic. Îşi amintea perfect poveştile de seară, sărutul său dimineaţa când pleca la şcoală, zâmbetul şi încântarea ei când lua câte o notă bună, plăcinta ei delicioasă cu mere, piche-niche-urile din fiecare duminică atunci când mergeau în parc şi se jucau cu mingea, aniversările frumoase şi alte evenimente care îi stăruiau şi acum în minte.
- Da iubitule, este timpul să mergi la şcoală, îl anunţă Anne, aşteptându-l în bucătărie cu pacheţelul în mână –ca şi mama- pentru a i-l pune în ghiozdănel.
Îl privi apoi cum se îndepărtează de casă, întorcându-se doar pentru a-i face cu mâna. Anne îşi aminti de Simone şi emoţiile care o năpădiseră pe aceasta în ziua în care Aydan începea prima zi de şcoală. Stătea atunci, asemeni ei acum, în faţa geamului din bucătărie şi, cu lacrimi de fericire în ochi, îşi luă rămas-bun de la băieţelul ei care avea să se întoarcă patru ore mai târziu, dezvăluindu-i experienţele primei sale zile ca elev.
Aydan era pentru Anne copilul pe care nu l-a avut niciodată. Deşi avea o vârstă destul de înaintată, nu fusese căsătorită şi nu avusese copii. Avea acum şansa să-şi etaleze talentele de mamă, cu atât mai mult cu cât îi promisese surorii sale mai mici că băieţelul va fi în siguranţă sub protecţia ei, având grijă să păstreze vie amintirea sa. Încredinţată astfel cu această făgăduială, Simone închise ochii liniştită, ştiind că micuţul ei este pe mâini bune.
**
David coborî scările casei sale din Berlin, Germania, cu un căscat care anunţa buna sa dispoziţie din ziua aceea şi somnul odihnitor de care avusese parte. Îmbrăcat într-un halat crem şi papuci de casă maro, se aşeză pe unul dintre scaunulele mesei din bucătărie şi îşi aşteptă cuminte cafeaua pe care soţia lui, Lidya, tocmai o pregătea.
- Bună dimineaţa, îi zâmbi ea şi aşeză în faţa soţului său o cană de cafea şi două felii de pâine prăjită . Cum ai dormit?
Lidya avea părul castaniu, lung până la jumătatea spatelui şi ondulat la vârfuri. Ochii verzi, tenul măsliniu şi silueta de invidiat făceau ca orice bărbat în toate minţile să întoarcă privirea după dânsa. Dar pe ea nu o interesa niciun dintre ei, iubindu-l şi fiindu-i credincioasă doar lui David, cu care se căsătorise în urmă cu trei ani. La cei treizeci şi şase de ani ai ei, nu avea copii, dar nici nu avea timpul necesar pentru creşterea şi educaţia lor, fiind preocupată în special de carieră, sau mai bine zis, de revenirea sa pe marile ecrane.
Lidya avusese doar şapte anişori când intrase în industria cinematografiei. Primul film în care apăruse, “O iubesc pe mami”, îi aduseseră noi contracte, iar tânăra le acceptase pe toate, adorându-şi meseria.
Însă declinul său a survenit odată cu moartea mamei sale. Tatăl său o învinovăţise atunci pe ea pentru lipsa de respect la adresa părinţilor, pe motiv că întârziase cu banii de spitalizare, minţind –declara acesta- că nu a avut timp să-i trimită fiind prea ocupată cu filmările. Mass-media înrăutăţise lucrurile, făcând-o să se simtă o criminală. Se inchidea în baie şi plângea ore în şir, lua medicamente pentru a reuşi să doarmă, apoi se trezea în plină noapte în urma vreunui coşmar, doar pentru a o lua de la capăt.
În tot acest timp, doar David fusese alături de ea, însă nici chiar el nu reuşise să-i alunge suferinţele. Presa o termina puţin câte puţin, atât fizic cât şi psihic. Cariera ei se ruina. Trecuse la consum de droguri, dar fără contracte nu mai erau nici bani. Soţul ei nu câştigase prea mult în urma lansării cărţii, iar ea era în cumpănă. Astfel că, într-o dimineaţă, când David era plecat la o conferinţă de presă, tatăl ei o găsi inconştentă pe podeaua din baie. O duse de urgenţă la spital, unde doctorii s-au străduit din răsputeri să o readucă în simţiri. Cu un diagnostic stabilit, Lidya ajunsese direct la dezintoxicare.
După doi ani de luptă cu consumul de droguri, în sfârşit îşi revenise şi era mai hotărâtă ca niciodată să-şi reia viaţa de la capăt şi să-şi recâştige fanii.
- Bună dimineaţa, îi răspunse David cu acelaşi zâmbet cuceritor, sorbind din cana cu cafea. Am dormit foarte bine şi am noi idei pentru carte. În curând vom fi bogaţi, se entuziasmă el asemeni unui copil şi o aşeză pe soţia sa pe genunchi, sărutând-o delicat pe obraz.
- La fel de bogaţi cum am fost şi în urma celorlalte două cărţi publicate? îl tachină ea, râzând.
- Nu. De data aceasta va fi ceva mult mai bun, o asigură el.
Telefonul însă le întrerupse discuţia. Lidya se ridică de pe genunchii soţului său şi puse mâna pe receptor:
- Familia Black. Lidya la telefon, cu ce vă putem ajuta? întrebă ea pe un ton robotic, de parcă ar fi memorat tot discursul pe de rost.
- Lidya, sunt Charles. David e acolo?
- E pentru tine, îi făcu femeia semn soţului ei, iar acesta se grăbi să preia apelul. E Charles.
- Charles, bună! îşi salută el editorul şi în acelaşi timp prietenul de-o viaţă.
David şi Charles se cunoscuseră în urmă cu cincisprezece ani, fiind împreună la acelaşi liceu, iar mai târziu la facultate. Îşi cunoscuseră din timp planurile unul altuia, aşa că hotărâseră să ţină legătura, fiind convinşi că vor mai auzi unul de celălalt în viitor.
- Bună, David. Te-am sunat pentru a fixa o întâlnire. Azi la ora 16:00 e bine?
- E excelent. Acelaşi loc?
- Întocmai. Ne vedem acolo.
David puse receptorul jos şi zâmbi. Ziua se anunţa a fi din ce în ce mai bună.
0 comentarii: