Rapoartele politiei din New Hampshire se adunau pe masa directorului FBI Bob Webber, toate avand ca subiect principal atacatorul care dadea toarcoale in miez de noapte. S-au amplasat camere cu infrarosu in parcuri si in parcari, s-a dublat paza, patrulele politiei erau regulate si totusi...victimele continuau sa apara. De prea multe ori, Bob s-a gandit sa predea cazul unei echipe mai competente, dar de fiecare data a fost oprit de Benjamin Stewart.
-Ben, sti doar ca nu putem sa punem mana pe criminal! se lamenta Bob. E peste puterile noastre, zau asa! Il urmarim de saptamani intregi si tot degeaba!
-Nu poti preda cazul altei echipe! se infurie Ben. E orasul nostru, aici am crescut! Nu il poti abandona din cauza unui maniac! Pentru asta am fost antrenati, fir-ar sa fie!
Ben dadu un pumn mesei, iar cana de cafea din fata lui Bob aproape ca se rasturna.
-Nu-ti cer decat putin timp...incerca Benjamin sa se tempereze.
-Ai 72 de ore. Daca nu reusesti, predau cazul.
Tonul lui Bob fu ferm si convins. Ben stia ca nu mai exista cale de intoarcere, astfel incat lua dosarele pentru a le studia acasa.
Amanda petrecu o seara placuta alaturi de parintii sau adoptivi. Dupa cina, timp in care Scott palavragi intruna despre viitorul fiicei sale, toata lumea hotari ca este timpul sa mearga la culcare.
-Nu uita ce-ti spun, fata tati. Intr-o zi o sa ai propria ta revista si nu va mai trebui sa suporti injuriile nimanui, ii spunea el plin de entuziasm in timp ce se indrepta spre dormitor.
Amanda se multumi doar sa-i zambeasca in timp ce urca scarile spre camera ei. Aceasta se afla chiar in capatul holului, o incapere micuta, tipic adolescentina, tapetata cu postere. Langa geam, deasupra biroului pe care era asezat laptopul, se aflau cele mai recente subiecte pe care trebuia sa le dezbata in rubrica ziarului local.
Noaptea era senina, fara vreun nor care sa acopere stralucirea stelelor. O noapte prea frumoasa pentru a pierde timpul dormind. Un gand asemanator ii trecu si Amandei prin minte atunci cand incaleca pervazul ferestrei si iesi pe acoperis. Trase in piept aerul racoritor al noptii si se intinse pe spate, admirand bolta cereasca.
Trecusera astfel cateva minute bune, timp in care o stare de un calm absolut puse stapanire pe ea. Era ca o eliberare din propriul trup.
Insa dupa o astfel de relaxare, veni timpul sa si munceasca. Intra inapoi in casa, lasand insa geamul deschis pentru adierea vantului. Se apropie de panoul cu subiecte. Pentru saptamana aceea trebuia sa scrie un articol despre crimele care aveau loc de la o vreme in New Hampshire. Cauta cateva informatii pe Internet pentru a cuprinde o arie mai larga, insa gandindu-se mai bine, realiza ca avea nevoie de raspunsurile unui politist, cineva care fusese la locul faptei unde victimele au fost descoperite.
**
Domnul Kurt il privea curios pe baiat, in timp ce acesta mazgalea ceva pe o foaie de hartie improvizata. Banuise de la inceput care urma sa fie destinul micutului, inca de cand mama lui isi pierduse viata, iar tatal sau il parasise dupa cateva luni pentru manichiurista acesteia. Astfel de experiente reprezinta traume pentru copiii cu o varsta atat de frageda.
-Cum este la scoala, Aydan?il intreba psihologul pentru a-l scoate din gandurile sale.
-Nu merg la scoala...raspunse copilul indiferent.
-Nu? Cum asa?
-Matusa Anne crede ca nu este bine.
-Serios?Si de ce crezi tu ca are aceasta parere?
Era una din tehnicile psihologului Kurt Jackobs de a-si intreba pacientii despre parerile altor persoane, doar pentru a afla punctul lor de vedere. Stia ca Aydan este doar un copil, la urma urmei avea doar cativa anisori, dar era hotarat sa aiba rabdare.
Dupa cateva minute de tacere, ochii micutului se indreptara in directia domnului in varsta de 46 de ani si-i raspunse simplu:
-Crede ca ii voi speria pe ceilalti copii. Pentru ca eu i-am facut rau lui mami.
Privirea lui Kurt se blocara asupra micutului:
-Cine ti-a spus lucrul acesta?
-Matusa Anne i-a spus doamnei Stuart ca a fost un accident, dar ca eu am injunghiat-o pe mami. I-a mai spus si ca ii este recunoscatoare pentru ca m-a primit la scoala si spera ca discutia sa ramana privata.
Psihologul ramase inmarmurit in fata unei astfel de confesiuni. Dar mai ales, in fata calmului pe care baiatul il arata. Se parea totusi ca el nu intelege gravitatea faptelor comise.
-Dar Aydan, de ce i-ai facut rau lui mami?
Revenea asupra discutiei iar si iar,in speranta ca baiatul isi va remedia raspunsul.
-Pentru ca asa mi-a spus ea...
-Care ea?
-Fata cu colti.
Raspunsul micutului il suprinse si acum, asa cum il surprinse si la inceputul terapiei. Isi inchise caietul de notite si se multumi doar sa-l priveasca pe baiat. Se intrebase de atatea ori ce se ascunde in spatele inocentei acestuia.
**
-Esti nebun? Cum ai de gand sa faci asta? il intreba David pe amicul sau Charles, care ar fi mers pana in panzele albe pentru asta cateva minute de vorba cu fiica sa.
Cei doi se aflau in fata liceului „Belmont High School”, unde editorul aflase ca invata Lissa. El spunea ca asta era ziua in care ii putea dovedi prietenului sau si sie insui ca adolescenta aceea era sange din sangele lui.
-Simplu. Asteptam pana termina cursurile, apoi o abordam, raspunse Charles calm.
-Grozava tehnica! Si ce-o sa-i spui? „Hei, eu sunt tatal tau denaturat,ma mai ti minte?” il tachina David.
-Ia mai taci! Nu stiu...o sa-mi vina pe moment. Uite-o ca apare!
Lissa cobora scarile liceului alaturi de doua colege guralive, care nu isi mai dadeau rand in a vorbi. Ea parea putin plictisita, distrasa si cu gandul in alta parte. Se scuza pentru atentia ei scazuta si o lua in partea opusa celor doua.
La jumatatea drumului se intersecta insa cu cei doi amici:
-Buna!o aborda Charles.
-Buna! ii raspunse si fata politicos, oarecum nesigura.
-Lissa, nu? Vroiam sa iti spun ca mi-a placut mult lansarea ta de carte, zambi el.
-Ah, da? Ma...ma bucur, vorbi ea si mai nesigur.
-Ai putin timp pentru o cafea?indrazni apoi.
Lissa se opri iritata si prelua initiativa:
-Ma scuzati, dar cine sunteti dumneavoastra?
-Oh, imi pare rau. Eu sunt Charles, sunt editor. Iar amicul meu este David, coleg de breasla cu tine.
Atitudinea fetei se imbunatati la auzul acestor vorbe, insa privirea eu trada o nesiguranta crescanda:
-Pai, in cazul acesta, stiu o cafenea destul de draguta in apropiere.
Cei doi barbati o urmara pe o straduta laturalnica, intrand intr-un local destul de aglomerat, numit Caffe Rouge.Lissa nu putea avea incredere in ei doar pentru simple vorbe, dar ducandu-i intr-un loc populat, spera sa afle mai multe despre ei. Isi comandara fiecare cate o cafea cu lapte,asteptand ca unul dintre ei sa inceapa discutiile.
-Lissa...incerca Charles, trebui sa iti spun ceva.
-Nu! i-o taie tanara. Eu trebuie sa va spun ceva.
Amandoi o priveau uimiti nestiind la ce sa se astepte din partea ei. Fata isi impreuna mainile pe sub masa, incepand sa-si muste buza de jos.
-Nu am fost complet sincera cu voi. Tu spui ca esti editor - si se uita spre Charles – iar tu, -isi intoarse privirea spre David- scriitor si ca ati fost la lansarea mea de carte.
-Asa e, spusera amandoi intr-un glas.
-Problema e ca...eu nu imi amintesc nimic din acea zi, spuse ea cu privirea in pamant. M-am trezit asaltata de telefoane si laude pentru ceva ce nu am facut.
-Iti dai seama ca ce spui tu pare putin...incepu David.
-Aberant, stiu. Acesta este motivul pentru care nu am spus nimanui, nu vroiam sa ma creada sarita de pe fix.
-Dar de ce ne spui tocmai noua?se interesa Charles.
-Nu stiu. Uneori e mai usor sa iti impartasesti sentimentele cu strainii decat cu cei apropiati, marturisi ea sincera.
0 comentarii: