Zorii zilei sosira destul de repede.Articolul pentru ziarul local „Stirea Zilei”i-a luat aproape toata noaptea. Nu e chiar usor sa scri despre importanta zonelor verzi in 2000 de cuvinte si mai ales, sa iasa ceva bun. Totusi, pentru o minte exersata in care in fiecare zi trebuia sa nascocesti cate o stire de senzatie, conversatia cu mama ei i se parea floare la ureche Amandei.
-A fost chiar atat de rau, draga mea? o privi Amalia cu duiosie. Nu pot sa cred ca ti-a spus astfel de vorbe!
-Da, stiu. Am muncit la articolul acela toata noaptea, iar el l-a aruncat exact in cosul de gunoi. Privirea Amandei cobori de pe chipul mamei, pe covorasul din camera. Mai rau e ca a spus ca va vorbi cu domnul Huss pentru a ma pica la examen. Si doar sti cat am nevoie de bursa aceea.
Se parea ca povestea tinea. Amalia avea ochii plini de lacrimi la relatarea induiosatoare a fiicei sale si la nedreptatea care i se facuse. Stia cat de mult muncise Amanda pentru bursa de strainatate si nu avea de gand sa o abandoneze tocmai acum.
-Asa ca am fost foarte furioasa si am plecat, continua ea. Intelegi, nu vroiam sa-mi vars nervii pe voi, mai ales dupa cate ati facut pentru mine. Am ajuns in parc si probabil am adormit din pricina epuizarii.
Amalia era atat de absorbita, incat inghiti povestea Amandei pana la ultimul cuvant. Fiica ei nu era dependenta de droguri, fiica ei nu era nebuna, fiica ei era doar neindreptatita de redactorul sef al ziarului local. Scott putea spune orice, ea decisese si pentru el: Amanda va ramane acasa cu ei.
Usurata de reactia pozitiva a mamei sale, cat si bucuroasa ca minciuna prinse atat de bine, Amanda rasufla usurata si mai citi inca o data articolul care trebuia sa il trimita redactiei in acea dimineata. Pana acum niciun articol nu ii fuses respins, ba chiar ii fusesera laudate unele dintre ele. Isi trecuse cu brio toate examenele si acum spera ca va pune mana pe bursa care o va ajuta sa plece la Paris pentru a-si continua studiile acolo.
Incarca documentul care continea articolul pe mail, asezandu-se apoi in pat si odihnindu-si ochii. Incerca un proces de meditatie pentru a-si goli mintea si pentru a se relaxa. Lasa sunetele usoare precum ticaitul ceasului sau zgomotul frunzelor copacilor sa ii induca o stare de alunecare in inconstienta.
Fara sa isi dea seama,somnul o invaluise in voalul sau, iar ea se lasa purtata in lumea viselor. Se vedea sub cerul plin de stele, atat de stralucitoare si de libere pe bolta vazduhului. Se simtea ca ele, libera sa faca orice ii trecea prin minte, nemarginita de nimeni si nimic. Mirosul Reginei Noptii o imbia si ii smulse un zambet. Nu era nimic care ar putea-o nelinisti intr-un astfel de moment. Insa fara sa realizeze, parfumul florilor fu inlocuit cu un miros dulceag care ii cuprinsera narile si o facu sa tresara. Venea parca de peste tot si o forta sa-l urmeze.Era atat de imbietor, ca al unei prajituri proaspat scoase din cuptor, pentru care nu mai ai rabdare sa astepti pana se raceste pentru a o putea gusta.
Se hotari sa-l urmeze,iar intr-o fractiune de secunda se afla langa umarul unui barbat care mergea agale spre casa. Mirosul imbietor venea dinspre el, iar ea il simtite parca de la kilometri departare. Mirosea asa de bine incat ii venea sa-i smulga hainele si sa le duca acasa pentru a le pastra, mirosea atat de bine incat ii venea sa...sa il guste.
Intinse o mana spre umarul barbatului. Acesta se intoarse brusc, iar la vederea ei incepu sa urle de groaza.
Amanda sari ca arsa, iar un strop de sudoare ii aparu pe frunte.
-Trebuie sa iau o pauza, isi zise ea. Crimele astea sunt prea mediatizate!
**
Anne se hotărî să îl însoţească a doua zi pe Aydan la şcoală, pentru a sta de vorbă cu învăţătoarea lui. Doamna Stuart era o femeie agreabilă, de vreo patruzeci de ani, cu părul şaten prins într-un coc la spate. Înaltă cam de un metru şaizeci şi puţin bondoacă, având o pereche de ochelari pe nas, îşi aştepta elevii la fel ca în fiecare dimineaţă, în faţa clasei. Văzându-l pe băiat însoţit de mătuşa sa, le veni voioasă în întâmpinare.
- Bună dimineaţa, le ură ea celor doi, luându-l apoi pe Aydan de după umeri şi îndreptându-se împreună spre clasă.
- Bună dimineaţa, răspunse Anne la rândul ei, mergând umăr la umăr cu învăţătoarea nepotului său. Nu ştia dacă să zâmbească sau să fie îngrijorată de ceea ce avea să-i spună femeia, aşa că adoptă o poziţie neutră.
Intrară în clasa cu numărul douăzeci şi unu, aflată la primul la etaj al şcolii. Încăperea era luminoasă şi destul de încăpătoare, iar geamurile mari acoperite cu draperii de culoarea lămâii îi dădeau un aspect revigorant. Ici şi colo pe pereţi erau agăţate tablouri cu diferiţi scriitori, lucrări ale elevilor, orarul clasei, planşe cu formule matematice, iar in faţa clasei era avizierul, unde erau ataşate anunţurile şi cea mai bună lucrare din săptămâna aceea.
Unul câte unul, elevii îşi agăţau hăinuţele de cuierul din spatele clasei şi îşi ocupau locul în băncuţe. Lecţia trebuia să înceapă, însă întârzia dintr-un motiv necunoscut micuţilor, care începură să se foiască şi să şuşotească cu privirea la mătuşa lui Aydan. Domna Stuart îi privi o clipă precaută, se îndreptă spre catedră şi scoase din sertarul din dreapta două coli mari de hârtie. Se îndreptă apoi spre uşa clasei şi îi făcu semn lui Anne să o urmeze . În inima femeii se dădea o luptă între nerăbdare, curiozitate şi teamă. Ce putuse Aydan desena încât să o supere atât de tare pe doamna Stuart?
Ajungând pe holul şcolii şi asigurându-se că nu sunt auzite de nimeni, doamna Stuart începu să vorbească pe un ton calm şi compătimitor:
- Doamnă Kirsten, cred că vă daţi seama că nu v-aş fi răpit din timpul dumneavoastră dacă nu era ceva important. Se opri, examinând reacţia lui Anne. Aceasta se uita în continuare nedumerită la învăţătoare, dornică să îşi termine odată discursul şi să treacă la subiect. Intuind acest fapt, doamna Stuart continuă. Le-am dat copiilor să deseneze ce şi-ar dori să se facă atunci când vor creşte. Nu am fost deloc suprinsă să descopăr o mulţime de doctoriţe, învăţătoare şi şoferi. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost desenul lui Aydan, care este puţin cam...-doamna Stuart făcu o pauză, încercând să găsească cele mai potrivite cuvinte- dur pentru vârsta lui.
Învăţătoarea se uită pentru o fracţiune de secundă în ochii mătuşii băiatului, întinzându-i apoi precaută desenul. Ochii femeii se măriră, mîinile începură să-i tremure şi un suspin îi scăpă printre buze. Desenul înfăţişă un om cu un cuţit în mână, de culoare roşie, iar lângă acesta o femeie –judecând după părul lung- întinsă pe jos, moartă.
Anne nu mai fu in stare să spună nimic, şocată fiind după cele văzute. Niciodată nu îşi închipuise că se va întâmpla aşa ceva. Doctorul o asigurase că Aydan nu avea să mai retrăiască niciodată momentele acelea. Dar era clar că se înşelase...
**
Nu că ar fi dorit să facă acest lucru, poeziile nu l-au atras niciodată pe David. Dar promisiunea făcută prietenului său trebuia respectată într-un fel sau altul. Şi până la urmă, era chiar curios să o vadă pe fiica lui Charles.
Ziua de sâmbătă se anunţa una destul de frumoasă. La ora 11 a.m, David se întâlni cu editorul său la intersecţia străzilor Lenne şi Tiergart, pentru a lua tramvaiul şi a merge spre Popshop, locaţia unde avea loc lansarea de carte. Ambii erau îmbrăcaţi destul de lejer, David purtând o pereche de blugi si un tricou ACG, iar Charles o pereche de pantaloni Louis Vuitton, comozi şi o cămaşă albă desfăcută la doi nasturi sus, la gât. Tramvaiul sosi, iar cei doi îşi găsiră două scaune libere în spate, ocupându-le imediat. De departe se putea observa emoţia de pe chipul lui Charles, nu doar datorită buzelor pe care le muşca la fiecare câteva secunde, dar şi frământării continue a mâinilor. Privea pe geam, apoi pe culoarul tramvaiului, nerăbdător şi numărând parcă fiecare staţie până la destinaţie. Spre deosebire de el, David era însă foarte calm, aşteptând ca tramvaiul să oprească în staţia dorită.
După patruzeci şi cinci de minute, care i se părură infernale lui Charles, ajunseră în sfârşit unde doreau. Tramvaiul opri exact la intrarea în magazin. Popshop era un adevărat furnizor al modei alternative, având o colecţie grozavă de haine de club si de stradă, până şi un sideroom de obiecte de mobilier de uz caznic retro. Toate aceste lucruri erau printre adolescenţi chestii normale, însă pentru cei care nu erau obişnuiţi cu un astfel de stil, erau pure curiozităţi.
Cei doi amici urcară scările magazinului şi intrară într-o sală destul de încăpătoare, plină de oameni. În capăt se afla o masă înţesată de cărţi, iar în spatele ei un scaun de piele. Restul încăperii era goală, doar câteva tablouri agăţate ici şi colo pe pereţi constrastau cu albul zugrăvelii. Apoi o văzură...
O adolescentă brunetă şi înaltă cam de un metru şaptezeci îşi făcu apariţia dintr-o cameră lăturalnică şi se aşeză la masă. Îşi luă pixul aflat lângă cărţi în mână şi începu să semneze exemplarele primilor oameni care se îndreptaseră spre ea. David simţi o puternică strângere a braţului din partea lui Charles când fata îşi ridică ochii albaştri spre ei, zâmbindu-le.
- S-a uitat la mine, ai văzut? se entuziasmă Charles, strângându-l şi mai tare pe David de braţ. Mi-a şi zâmbit!
- Charles, calmează-te! încercă David să-l potolească. Asta trebuie să facă, să zâmbească la toata lumea. E sfatul pe care mi-l dai tu mie întotdeauna, ai uiat?
Dar Charles părea să nu-l audă, fiind cufundat în deplină admiraţie faţă de propria lui fiică. Asta dacă era într-adevăr fiica lui...
- Ce ochi frumoşi! Şi ce zâmbet are...exact ca mama ei! se trezi Charles îngăimând cu jumătate de voce, îndeajuns însă de tare pentru ca David să-l audă.
- Te porţi ca un adolescent îndrăgostit nebuneşte, îl mustră prietenul său.
În timp ce în faţa mesei se formă un adevărat şir de oameni, fiecare cu câte o carte care trebuia semnată, cei doi bărbaţi rămaseră deoparte studiind situaţia. În timp ce tânăra împărţea zâmbete în stânga şi în dreapta, dădea autografe şi vorbea cu lumea, iar Charles abia îşi putea ţine entuziasmul în frâu, David încă se întreba dacă fata chiar era fiica amicului său, sau el se înşelase. În primul rând, avea tot dreptul să ştie că Charles avusese un copil la un moment dat, doar era cel mai bun prieten al lui. Iar cei mai buni prieteni îşi spun tot, nu-i aşa? În al doilea rând, nu o văzuse în viaţa lui pe fată, cum era posibil să o recunoască acum?
- Trebuie să vorbesc cu ea, îi şopti Charles lui David. Acum până am ocazia şi e lângă mine.
- Charles, eşti sigur de toate astea? Nu crezi că ar fi bine să mai aştepţi puţin şi să fi sigur că ea este cea pe care o cauţi?
David simţi cum Charles îşi potoleşte entuziasmul o clipă, pentru a medita la cele auzite. Se gândea la rândul lui că putea fi o şansă ca fata pe care o caută să nu fie cea din faţa lui, dar era hotărât să rişte pentru a afla adevărul. Strânse pumnii şi îşi încleştă maxilarele, inspiră adânc, apoi se calmă din nou. Cu paşi uşori, dar siguri, se îndreptă spre masa unde fata încă vorbea cu lumea, luă o carte şi se aşeză cuminte la coadă. David nu se mişcă din loc, urmărindu-l cu privirea pe amicul său.
Şirul înainta destul de greu astfel că, în culmea nerăbdării, Charles începu să bată din picior. Mai multe capete se întoarseră dezaprobatoare spre el. Veni şi rândul lui în cele din urmă şi înaintă plin de emoţie spre tânăra din faţa lui. Mâinile începură să-i tremure uşor, iar gura îi era uscată. Îşi uită pe dată cuvintele şi tot ce fu în stare să facă a fost să lase cartea pe masă şi să-i zâmbească fetei. Palmele îi transpirară instantaneu şi simţi un fior din cap până în picioare în momentul în care tânăra îşi ridică privirea spre el.
- Bu-Bună...zise Charles în cele din urmă, după câteva secunde de analiză completă a tinerei.
- Bună, răspunse şi Lissa, zâmbitoare, luând cartea şi deschizând-o la prima pagină. Deci, pentru cine să fie?
- Poftim? întrebă bărbatul, nedumerit.
- Numele dumneavoastră. Ca să ştiu ce să scriu în dedicaţie, îi explică ea binevoitoare.
- Charles Brown, îşi drese el vocea, părând mult mai stăpân pe sine acum.
Lissa aprobă din cap şi în câteva secunde termină de scris dedicaţia, semnă la sfârşit şi îi înapoie cartea.
- Mulţumesc pentru că aţi cumpărat-o, domnule, adăugă ea la final. Sper să vă placă.
Apoi cu un gest simplu, întinse mâna după cartea persoanei aflate în spatele lui, fiind la fel de politicoasă. Charles se uită nedumerit la fată, înţelegând că aceea fusese toată întrevederea şi porni cu paşi mărunţi spre David, care îl aştepta în capătul celălalt al încăperii. Ajuns lângă el, îi înmână robotic exemplarul cărţii şi aşteptă entuziast ca acesta să-l deschidă. David făcu întocmai. Deschise cartea la prima pagină şi citi conţinutul dedicaţiei:
“Pentru domnul Charles Brown,
din partea Lissei Armstrong”
iar sub, semnătura autoarei.
- Armstrong, zise Charles. Este numele de familie al Emmei.
- Al cui? întrebă David confuz.
- Emma. Mama ei. Mama Lissei. Ea este, David. Este fiica mea, se entuziasmă Charles din nou, atrăgând în acel moment câteva priviri suspicioase.
- Eşti sigur că nu poate fi o coincidenţă? îl privi amicul său circumspect.
- Pot să-ţi demonstrez, i-o tăie Charles. Asta e ultima probă de care aveam nevoie.
0 comentarii: