Desi crezusera initial ca problemele comportamentale ale Amandei proveneau datorita consumului de droguri, rezultatele testelor de sange au infirmat totul. Sangele fetei nu continea pic de substanta interiza. Iar in timp ce Amalia rasufla usurata in urma vestilor primite, Scott nu se lasa multumit atat de usor. Ceva se intampla cu fiica lui si avea de gand sa afle ce anume.
-Un psihiatru? Dragule, esti sigur?
Adevarul era ca Amalia vedea in fiica sa adoptiva perfectiunea intruchipata, acesta era si motivul pentru care refuza sa creada ca se intampla ceva rau cu ea. Amanda avusese intotdeauna note bune la scoala, era populara si indragita de toata lumea, frumoasa si isteata. Acum ca problema consumului de droguri iesise din discutie, Amalia considera ca ceea ce se intampla cu fata ei este doar ceva temporar, ceva ce putea fi rezolvat cu o simpla discutie ca de la femeie la femeie.
Amanda nu mai era un copil de mult timp. Avea douazeci de ani si era in anul doi de facultate la Jurnalism. In perioadele de practica avea sarcina de a face munca de teren, de a obtine informatii folosindu-le apoi in compunerea unui articol destul de bun pentru a fi acceptat de redactia vreunul ziar local. Amalia considera ca incidentul care tocmai trecuse nu fusese decat rezultatul vreunei stiri socante pe care fiica ei tocmai o descoperise.
-Da, sunt sigur. Masurile astea trebuie luate din timp, pana nu se agraveaza situatia.
Scott stia una si buna:mai bine sa previ decat sa combati.
-Eu vreau totusi sa vorbesc inainte cu ea. Vreau sa incerc tot ce se poate inainte de a o da pe mana unui tip care se ocupa de bolile mentale. Voi discuta cu ea maine dimineata.
-Bine, dar daca nu-ti iasa, o internam!
Pozitia sotului era ferma. El avea autoritate in casa, iar Amalia trebui sa i se supuna.
Fiind deprinsa de la spital cu ascultatul pe la usi, Amanda auzi astfel toata discutia. Din capul scarilor unde se afla ea, vocile razbateau destul de usor din bucatarie. Stia astfel ca solutia de a ramane in acea casa depindea de discutia cu mama sa.
Se intoarse pe calcaie si intra in camera sa, inchizand usa fara zgomot. Mai avea de terminat un articol pentru ziarul local, apoi ii ramanea toata noaptea pentru a se gandi la ce o sa-i spuna mamei sale a doua zi. Motivul plecarii de acasa isi amintea clar ca a fost o rabufnire nervoasa, insa ce se intamplase dupa aceea nu isi amintea deloc. Asa ca va trebui sa improvizeze pentru a nu sadi teama in sufletul Amaliei, dar mai ales pentru a afla singura ce se petrecuse noaptea trecuta.
**
Anne îl urmărea senină pe Aydan cum se întoarce de la şcoală. Cu ghiozdănelul legănândui-se pe spate, coborî din autobusul care îl lăsă în faţa casei şi îşi salută colegii. Jacheta roşie o ducea în mâna dreaptă, iar în mâna stângă avea o coală de hârtie. Se îndrepta agale spre casă, cu privirea aţintită spre pământ.
Femeia îi ieşi în întâmpinare şi îi luă ghiozdanul de pe umeri. Era greu. Mult mai greu decât ar fi trebuit să fie pentru un copil de vârsta lui. Guvernul stabilise demult să reducă numărul de kilograme pentru elevii diferitelor clase de gimnaziu, dar nimic nu se schimbase de atunci, iar materiile şi cărţile erau tot mai grele cu fiecare an.
Aydan nu ridicase ochii din pământ nici atunci când mătuşa lui îi luă coala de hârtie din mână. Anne trecu privirea peste ea şi realiză că este o înştiinţare din partea învăţătoarei. O ruga să se prezinte la şcoală în cât mai scurt timp posibil. Îşi încruntă sprâncele şi îşi privi nepotul din urmă. Ciudat...Aydan nu era genul de copil care să facă probleme. Şi totuşi, acea hârtie o puse pe gânduri. Comportamentul băiatului din ultima perioadă ar putea fi rezultatul stresului la care fusese supus.
Îl urmă pe cărăruia spre casă, decisă să îl ţină sub observaţie câteva zile. Dacă lucrurile aveau să se agraveze, avea să îl ducă la doctor cât mai curând posibil. Dar deocamdată se linişti la gândul că băiatul doar făcuse una dintre năzbâtiile pe care puştii de vârsta lui le fac în mod normal. Hotărâtă să păstreze totuşi înştiinţarea şi să dea glas rugăminţii învăţătoarei, Anne înhise uşa de la intrearea în casă, pe care băiatul o lăsase dechisă.
- Cum a fost la şcoală? îl întrebă femeia imediat ce Aydan ajunse în cameră, aducându-i între timp şi ghiozdănelul. Am înţeles că doamna învăţătoare are ceva să-ţi reproşeze.
- A fost bine, ridică el din umeri şi se aşeză pe pat, luând o revistă de benzi desenate în mână şi începând să o răsfoiască. Doamnei Stuart nu i-a placut desenul meu şi vrea să vorbească cu tine.
Zicând acestea, Aydan se întoarse pe burtă, continuând să caute prin revistă. Numerele din „Spider-Man” erau nelipsite din colecţia lui. Tânărul Peter Parker era doar un puşti obişnuit şi cam tolomac în ochii celorlalţi, dar ceea ce se ascundea în spatele măştii conta cel mai mult. Băiatul şi-ar fi dorit să fie ca el. Să se lupte cu diferiţi infractori sau diferite experimente ale Doctorului Caracatiţă.
**
Îmbrăcat într-un costum gri la care asortase o cravată neagră şi pantofi de aceeaşi culoare, David îşi aştepta soţia care îi aducea servieta cu toate notiţele, schiţele şi documentele necesare pentru lansarea noii carti. Deşi editorul său, Charles Brown, îi dăduse un ultimatum de şase luni, insista să se întâlnească lunar cu el pentru a discuta. Nu trecuseră decât trei luni, dar ideile şi schiţele lui David i se părură originale şi fascinante încă de la primele două întâlniri, aşa că ambii fuseseră de acord să continue să se întâlnească, cu atât mai mult cu cât puteau discuta în linişte anumite detalii cu privire la lansare.
Părăsindu-şi imobilul, un apartament situat pe strada Lenne, David merse aproximativ cincisprezece minute înainte de a coti la stânga, pe strada Ebert. Cerul era senin, soarele strălucea din plin şi nici un nor nu se zărea la orizont. Luna septembrie avea să fie destul de călduroasă, după cum anunţaseră şi meteorologii. Deşi locul de întâlnire, respectiv Club Restaurant Felix, se afla destul de departe, bărbatul hotârî să ia o gură de aer, astfel încât renunţase la orice mijloc de transport. După alte douăzeci de minute, o luă spre dreapta, pe strada Behren. Restaurantul se afla la două sute de metri în faţa sa şi, uitându-se la ceas, David observă că ajunsese cu zece minute mai devreme. Fiind furat de gânduri, nu realizase ca iuţi pasul şi drumul i se păruse mult mai scurt.
Intră şi se aşeză la o masă într-un colţ. Nu vroia să fie deranjat atunci când el şi Charles îşi vor începe discuţiile. Privi câteva minute în jurul său şi văzu că sala era pe jumătate ocupată. Scările care duceau la mesele de la etaj erau frumos ornamentate cu ghirlande de flori, semn că seara urma să găzduiască un eveniment important. Luminatoarele, despărţind sectoarele de mese ale ambelor etaje, erau încă stinse. Urmau să se aprindă odată cu lăsarea întunericului, învăluind localul într-un violet plăcut.
David luă meniul şi îl răsfoi de câteva ori, după care comandă o cafea fără zahăr. În timpul acesta, îşi luă schiţele şi trecu privirea peste ele. Un zâmbet îi apăru în colţul gurii. Totul i se părea a fi perfect, iar ideile se legau cum nu se poate mai bine. Desigur, Charles tot ar fi găsit ceva nepotrivit, dar pentru asta se întâlneau, să retuşeze şi să îmbine fiecare parte. David era mulţumit de munca lui.
- Cafeaua dumneavoastră, domnule, i se adresă ospătarul-un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, blond cu ochii verzi. Băiatul îi aşeză comanda pe un şervet cu emblema resturantului, apoi coti să plece, când o voce masculină i se adresă:
- Încă una, te rog.
Blondul răspunse afirmativ noului venit şi se îndepărtă.
Charles se aşeză pe comoda din faţa lui David, cu servieta lângă el. Purta o cămaşă albă cu mânecile întoarse la încheieturi şi o pereche de jeanşi. Pantofii negri i se asortau cu cravata, la care agăţase acul specific.
- Bună, David, îşi salută el prietenul. Cum merge?
- Bună Charles, răspunse acesta. Foarte bine, trebuie să vezi neaparat noile mele idei, se entuziasmă el.
- Chiar aşa? Să vedem atunci!
David îi întinse cu grijă manuscrisele, apoi se rezemă de spătarul comodei aşteptând. Sorbi din cafea şi îşi roti privirea prin jur, nerăbdător să afle părerea lui Charles. Acesta părea să citească foarte atent, din când în când dând afirmativ din cap în semn de aprobare asupra scrieii din mâinile sale. Mormăi un „mulţumesc” tânărului care îi aduse cafeaua şi îşi continuă lectura. La o simplă încruntare a sprâncenelor, David se aplecă peste masă:
- S-a întâmplat ceva?
- Să înţeleg că micuţul acesta şi-a pierdut tatăl, apoi mama? E o adevărată dramă pentru acest copil, confirmă editorul. Bineînţeles, pe alocuri trebuie retuşat.
- Mă aşteptam să zici şi chestia asta, pufni David.
- Şti că vreau ce e mai bun, ridică Charles din umeri.
- Nu te contrazic. Deci, crezi că e mai bună decât celelalte?
- Cu siguranţă e interesantă, dar nu putem obliga pe nimeni să citească. Gusturile nu se discută.
- Ştiu asta. Sper doar să nu fie din nou risipă de bani, îşi dădu brunetul ochii peste cap. Lidya îşi pregăteşte o revenire, dar dacă nu va ţine trebuie să amânăm. Nu am mai vândut o carte de săptămâni bune.
- Te înţeleg. Dar să nu vorbim acum despre lipsa banilor. Nici măcar nu ai terminat de scris, îl linişti amicul său şi îi înapoie manuscrisul.
- Aşa e, mai am la dispoziţie trei luni, dădu el nonşalant din mână, aşezându-şi mai bine servieta lângă el, conţinând acum şi preţioasele sale schiţe.
- Oricum, interveni Charles, vreau să vorbesc ceva cu tine.
- Ce anume? se interesă David.
- Vreau să mă însoţeşti la o prezentare de carte, îl privi el fix.
- Cine publică?
- O tânără de optsprezece ani, Lissa Armstrong. Îşi publică o carte, “Iubiri demult apuse”. Va fi destul de interesant.
- De când mergi tu la prezentările unei puştoaice ? se miră David. Credeam că te interesează doar scrierile unor oameni maturi, nu fantezii copilăreşti.
Charles îşi muşcă buza inferioară pentru o clipă, apoi se aplecă brusc spre amicul său. Păru că ezită la început, rotindu-şi ochii şi încercând să găsească un argument potrivit. Nu se aşteptase ca David să îi ceară o explicaţie, ci că acesta va accepta pur şi simplu, fără alte întrebări.
- Cred, începu el, că fata aceasta este fiica mea.
- Fiica ta?! Niciodată nu mi-ai spus că ai avea o fiică! se panică David, privindu-l cu nişte ochi mari.
- Pentru că nu eram sigur dacă mai trăieşte sau nu, oftă Charles.
- Cum adică? Nu te-a anunţat nimeni când s-a născut? se miră domnul Black.
- Nu, mama ei a plecat din oraş înainte ca ea să vină pe lume. Probabil era speriată şi nu vroia ca altcineva să ştie că e insărcinată.
- Nu ai încercat să o găseşti?
- Ba da. Imediat după ce am aflat că a dispărut am încercat să o contactez, dar numărul nu mai era alocat. Nu am reuşit să fac rost de adresa ei de la noii proprietari ai casei sale. Au spus că e confidenţial şi că e ilegal să-mi ofere astfel de informaţii. După un timp am renunţat.
- Şi ce te face să crezi că ea e fiica ta? Poate o confunzi cu altcineva, replică David sceptic.
- Dacă vei veni cu mine, te vei convinge singur că am dreptate, încheie Charles discuţia şi îi făcu semn chelnerului să aducă nota de plată.
0 comentarii: