
Ei bine, cum a fost? Si inca este...Este foarte bine din anumite puncte de vedere, si mai putin bine din alte puncte de vedere. Luand in considerare faptul ca este primul baiat care a reusit sa imi atraga atentia dupa 2 ani de cautari, acum trebuie sa fac tot ce pot pentru a-l pastra langa mine. Lucrul asta ma streseaza pana si pe mine, pentru ca sunt stresata de cat de stresanta sunt. Sau cred ca sunt. El zice ca nu sunt si ca ii place felul meu de a fi. Asta e bine, nu? Nu e ca si cum nu ar recunoaste doar ca sa nu ma faca pe mine sa sufar, nu?
Problema mea cea mai mare este ca am mereu tendinta de a ma axa pe detalii si de a despica firul in patru. Cand el vorbeste normal, si se refera la intelesul propriu al cuvintelor, eu am mereu tentatia sa caut in substrat si sa gasesc alt sens. Chestia care lui i se pare absurda, pentru ca studiaza stiintele fixe. Adica, daca el zice ceva concret, de ce ma mai chinui eu sa descifrez intelesul cuvintelor lui? Pentru ca daca el zice "mi-e foame", chiar ii e foame, nu inseamna "m-am plictisit, vreau acasa". Deci ar cam trebui sa ma calmez.
Nu credeam ca experintele mele din trecut ma vor afecta dupa 2 ani. Pur si simplu mi-e teama sa incep sa tin prea mult la el, pentru ca dupa aceea sa fiu ranita. Si in astfel de cazuri caut sa ma refugiez in discutiile si iesirile cu prietenii. Aseara chiar am vrut sa plec la Bucuresti cu tata pe nepusa masa, doar sa ies putin din mediul asta. Dar n-am plecat, ce rost are sa fug de el?
Poate ca timpul le va rezolva pe toate dupa o perioada, in care apare acea incredere care te determina sa crezi ca relatia va tine. Doar a spus ca vrea relatie serioasa. Atunci nu ar trebui sa-mi fac probleme, nu?
Nu stiu daca ce am scris este pentru a analiza tot ce s-a intamplat, sau doar pentru a ma convinge ca totul e bine si ca nu innebunesc inca!
0 comentarii: