Luna se ascunse in spatele unui nor pufos, intunecand suprafata apei si imprejurimile. Totul capata acum o nuanta mai sinistra, iar povestea Amandei se potrivea perfect cu atmosfera. Erau ca doi copii in jurul focului de tabara, spunand povesti cu fantome. Ben simti un fior pe sira spinarii, iar firele de la ceafa se zbarleau putin cate putin.
Amanda ii simti nelinistea si hotari sa intervina:
-Esti bine? O putem lasa pe alta data daca doresti.
-Nu, nu, spuse el. Te rog sa continui.
-Bine atunci. Desi i-am spus sa nu o faca, ma urmarea in continuare. Devenea insistent, insa mie imi placea. Era un fel de joc de-a soarecele si pisica. Asa ca intr-o seara m-am hotarat sa il las sa ma gaseasca. M-am afundat pe o străduţă pustie de la periferia oraşului şi l-am aşteptat. Nu a durat mult până să îşi facă apariţia. Avea aceeaşi expresie zâmbitoare pe chip, iar toanele parcă i-au mai dispărut. S-a apropiat timid de mine şi m-a salutat politicos. Îmi plăcea mai mult această latură a lui. Se părea totuşi că l-am speriat puţin cu câteva seri în urmă.
“- M-am mai gândit la propunerea ta”, i-am spus.
“- Şi ce ai hotărât?” m-a întrebat el cu entuziasm în voce.
“- Să o accept. Dar cu o singură condiţie: După ce toată aventura se va termina, vei dispărea şi mă vei lăsa în pace.”
“- Sunt de acord!”
“- Atunci batem palma. Jucăm după regulile mele!”
“- Aşa să fie.”
“- Vom începe de mâine noapte. Ne vom întâlni exact în locul acesta, la ora 23:00. Să te îmbraci gros şi să ai la tine, în caz că ai nevoie, pastile de inimă.”
“- Te-am văzut de multe ori cum acţionezi, nu cred că va fi ceva care să mă sperie atât de tare”, deveni el din nou ironic.
-Fără să îşi dea seama, am apărut în spatele lui şi l-am strâns atât de puternic de încheietura mâinii drepte, încât a început să scâncească.
-“ Ceea ce ai văzut de la distnţă nu se compară cu ceea ce vei vedea în nopţile următoare. Ai vrut să îmi cunoşti toate secretele?! Ei bine, e unica ta şansă. Asigură-te că o vei putea duce la capăt.”
-Apoi am dispărut pur şi simplu, lăsându-l singur pe străduţa întunecată şi pustie. Încă avea privirea îngrozită datorită ultimului meu gest şi îşi masa încheietura cu grijă. După un timp, a plecat. Pot spune că a fugit chiar. Mă întrebam dacă va mai avea curajul şi voinţa necesară pentru a-şi face apariţia în seara următoare.
-Dar a venit, nu-i aşa? întrebă Ben.
-Da, a venit. Se conformase perfect la ceea ce discutasem cu el cu o seară în urmă. Purta o pereche de pantaloni groşi, negri, adidasi şi o bluză de bumbac. Din rucsăcelul pe care îl avea în spate a scos o căciuliţă şi a pus-o pe cap, apoi un fular pe care a pus-o în jurul gâtului. Şi-a luat chiar şi pastilele, surâse Amanda.
- Continuă, o îndemnă el.
“- Ai venit în sfârşit!” mi-a spus el când m-a văzut.
“- Sper că nu aştepţi de prea mult timp”, i-am răspuns.
“- Ai cam întârziat...”
- M-am îndepărtat, lăsând conversaţia neterminată.
-“Eşti pregătit?” l-am întrebat apoi.
“- Da, unde mergem?” mi-a răspuns entuziasmat.
“- La vânătoare...”
-S-a apropiat de mine şi m-a privit puţin speriat. Şi-a pus braţele în jurul gâtului meu, iar eu l-am prins de mijloc. Ne-am înălţat spre cer, făcându-ne nevăzuţi ochilor muritorilor. I-a luat ceva timp până să îşi dezlipească fruntea de pieptul meu şi să privească în jos, spre oraşul care era aproape pustiu la ora aceea. Am spus “aproape”, pentru că imediat simţurile mele au detectat miros de sânge. M-am ghidat după el şi am atins pământul cu picioarele. În faţa mea se afla victima, o tânără de vreo nouăsprezece ani aş putea spune. Era brunetă, cu părul lung până la umeri şi ondulat. Stătea pe banca unei staţii de autobuz şi plângea. Rimelul şi dermatograful erau întinse pe toată faţa din pricina lacrimilor care curgeau necontenit. L-am eliberat pe Brian şi i-am spus să rămână în umbră, să privească dar să nu scoată un sunet. Apoi m-am apropiat de biata fată, care acum îşi ştergea nasul cu mâneca puloverului ei negru. M-a văzut şi şi-a strâns genunchii la piept, transmiţându-mi parcă din priviri să stau deoparte, să păstrez distanţa.
-“Nu îţi fie teamă, nu îţi fac nimic”, i-am zâmbit şi m-am aşezat lângă ea pe bancă.
-S-a retras şi m-a privit dubios.
-“Ce s-a întâmplat? De ce plângi?” am întrebat-o apoi.
-Nu mi-a răspuns. Şi-a strâns mai tare genunchii la piept şi s-a aşezat cu capul pe ei. În secunda următoare izbucni atât de tare în plâns, incât am crezut că îşi va da sufletul.
“- M-a părăsit pentru o blondă siliconată, care e cu şapte ani mare decât el!” îmi mărturisi ea cu amărăciune, apoi se aruncă în braţele mele, udându-mi umărul de lacrimi.
- Am cuprins-o la rândul meu în braţe încercând să o liniştesc, în acelaşi timp înfigându-mi colţii în gâtul ei şi absorbindu-i toată viaţa. Până să relizeze ce se întâmplă, a fost deja moartă.
0 comentarii: