La ora si in locul stabilit, Ben se afla in asteptarea vocii miserioase de la telefon. Era de la sine inteles faptul ca pistolul nu-i lipsea din dotare, desi era imbracat in civil. Nu se stia niciodata ce se poate intampla in acele imprejurimi neumblate la orele acelea tarzii.
Era o noapte cu luna plina, deosebit de senina si frumoasa. Razele astrului selenar razbateau printre ramurile plopilor direct pe suprafata limpede a lacului. Era ca o poveste romantica, pana si barca cu vasle era ancorata de mal. Singurul zgomot cat de cat clar era adierea vantului printre frunzele copacilor.
Ben roti privirea pentru a admira peisajul, iar in clipa urmatoareochii ii cazura asupra unei tinere brunete, foarte dragute, care il analiza de la distanta.Facand cativa pasi spre el, realiza ca era aceeasi domnisoara pe care o intalnise langa Aydan, cu cateva saptamani in urma.
-Pot sa te ajut?o intreba el curios. E cam periculos sa te plimbi singura noaptea pe aici.
In timp ce se apropia de el, esarfa de la gatul ei flutura in vant, iar aceeasi mireasma de levantica ii cuprinse narile.
-Nu cred ca ar putea fi vreun pericol acum, din moment ce esti inarmat, zambi ea. In fond si la urma urmei, eu te-am chemat aici.
-Deci tu erai cea de la telefon?rase el. Misterioasa domnisoara, ce sa spun.
Se asternu o pauza de cateva secunde, dupa care Ben continua:
-Si ce ai sa-mi spui atat de important?
Tonul lui redeveni serios dintr-o data. Nu i se mai parea o gluma aceasta intrevedere nocturna, cel putin nu si pentru el. Cat despre pericolele care il asteptau, ce rau ii putea face aceasta domnisoara subtirica, pe care vantul o putea lua de pe picioare daca sufla putin mai tare?
-O sa te rog sa nu ma subestimezi chiar atat de mult, ii atrase ea atentia si i se alatura langa malul lacului.
-Poftim?!intreba Ben, crezand ca nu aude bine.
-Detin multe informatii folositoare pentru cazul tau.
-Te rog sa fii mai explicita. Lucrez la multe cazuri.
-Crimele misterioase...
-Ah! Pai se pare ca esti putin dezinformata, o apostrofa el. Am predat cazul celor mai bine pregatiti, ii explica el cu ghilimelele de rigoare.
-Stiu...ridica ea din umeri.
-Dar stai putin. Ce esti tu, un fel de jurnalist sau ceva?
Acum era randul lui sa puna intrebari. Era obisnuit ca jurnalistii sa ii dea intalnire in cele mai ciudate locuri si sa pun fel de fel de intrebari, plus diferite ponturi, dar asta era categoric cea mai bizara reporterita din cate vazuse.
-Poti spune si asta, dar ia-o ca un fel de agent sub acoperire, conchise tanara, imitandu-i gestul cu ghilimelele.
-Bine, te ascult, hotari barbatul. Sper sa ai o poveste buna.
-O sa iti spun totul, cu o singura conditie.
-Care?intreba el curios.
-Nu ma intrerupe inainte de a intelege totul.
Ben ridica o spranceana si dadu afirmativ din cap, semn ca intelesese cele auzite.
Tanara se aseza atunci pe un bustean pentru a se face mai comoda.
-In primul rand, numele meu este Amanda.
-Eu sunt Ben dar aaa...cred ca sti asta.
-Da, zambi ea.
-Bun, atunci continua.
Amanda trase aer in piept si incepu sa povesteasca:
-M-am nascut intr-un satuc indepartat, intr-o familie care tinea la traditiile poporului...
-Stai, stai!o intreurpse Ben. Imi spui detalii despre crima sau jurnalul vietii tale?
-Ai rabdare, ajung si acolo, se incrunta ea. Pentru a intelege pe deplin despre ce este vorba, trebuie sa afli de unde a pornit totul.
-Bine, bine.
-Cum spuneam, familia mea tinea la traditii. Acest lucru insemna ca orice amanunt care nu se incadra tiparului era imediat eliminat. Eu m-am nascut putin diferita, astfel incat intr-o noapte tata s-a hotarat sa scape de mine. Mama mea adoptiva mi-a spus ca m-a gasit dimineata intr-un cosulet, cu un biletel pe care mi-era scris numele. Bineinteles ca i-a fost mila de mine si m-a luat in grija ei. Insa nu a ezitat sa-mi spuna adevarul, constienta fiind probabil ca atunci cand voi creste voi dori probabil sa-mi cunosc parintii. Si asa a si fost. Pe masura ce am crescut, am inceput sa am unele viziuni - la inceput credeam ca sunt vise – care se repetau la intervale regulate. Mai tarziu am inteles ca sunt doar cateva amintiri foarte indepartate, inca de pe vremea cand eram in scutece. Dar era imposibil, cum imi puteam aminti unele lucruri de la o varsta atat de frageda?
Amanda se opri din povestit pentru a-i analiza reactia si expresia fetei. Ben insa ramase pasiv, asa ca se hotari sa continue.
-Scoala generala si liceul trecura fara prea multe traumatizme. Doar visele acelea ciudate si unele susoteli si zumzete care imi acaparau cateodata mintea, blocandu-mi gandurile. Dar apoi am inceput sa inteleg ca puteam patrunde in mintile oamenilor, le puteam citi gandurile si chiar controla.
„Tanara roscata statea intepata in fata ei si o privea cu o ura crescanda in priviri. Dintii ii scrasneau de atata furie, iar pumnii ii erau inclestati, gata gata sa loveasca. Buzele rozalii formau o linie dreapta, iar ochii rimelati ii ieseau din orbite.
-Cine ti-a dat dreptul sa-i spui asa ceva prietenului meu?tipa ea.
-Prietenul tau? Oh,te rog...pe cati baieti ii numesti asa?
-Ce vrei sa spui?
Ochii fetei se marira de groaza pentru o secunda?
-Pe cel de aseara? Sau pe cel de saptamana trecuta? Sau poate ca pe cel blond...
-Nu stiu despre ce vorbesti! se rasti ea.
-Ba eu cred ca stii...
-O sa regreti asta!
Dispari din fata mea!
Expresia dura de pe chipul fetei ramase un moment impietrita, dupa care se destinse putin cate putin, pentru ca intr-un final sa plece supusa.”
Ben trase adanc aer in piept ca si cum si-ar fi recapatat respiratia dupa minute bune de privare de aer.
-Ce a fost asta?intreba el oarecum speriat.
-O amintire de-a mea. Ti-am trasmis-o tie, explica Amanda linistita. Vor fi mai multe pe parcursul povestirii mele.
Barbatul se uita intrebator la ea si se sprijini de un copac, dupa care se lasa usor jos pe iarba. Incepu sa se simta multumit de faptul ca si-a luat pistolul cu el.
-Ceea ce tocmai ai vazut s-a intamplat in liceu. Papusa gonflabila se intalnea cu un tip dragut, prea buna pentru ea daca e sa ma intrebi pe mine. Insa nu se multumea doar cu unul. Baiatul era prea de treaba pentru a fi bataia ei de joc.
-Asa ca te-ai hotarat sa intervii?o intreba Ben cu sarcasm.
-Bineinteles, credeam ca totul mi se cuvinte atunci. Nu cunosteam consecintele actiunilor mele.
-Si care au fost acestea mai tarziu?
-Multe persoane ranite. Din cauza neglijentei mele. Am început să experimentez toate acele senzaţii, bucurându-mă din plin de viaţa care mi-a fost oferita. Însă după numai câteva zile am obosit. Trăisem totul la intensităţi maxime, iar acum tot ce aveam nevoie era puţină linişte. Aşa că am urcat pe acoperişul unui bloc cu zece etaje, bucurându-mă de lumina lunii şi de adierea vântului care îmi mângîia pletele. Mi-am estompat toate simţurile, continuând să mă bucur de micile plăceri care îmi erau oferite. Şi atunci a apărut el...
-Continua...o indemna Ben.
-Cum spuneam, relua ea, liceul a trecut cum a trecut. In vacanta insa mi-a placut de un baiat. Inalt, roscat, ochi negri...
-Discutam acum detalii siropoase?o intrerupse iar.
-Scuze, rase ea.
„- Bună! mi-a spus el şi s-a aşezat lângă mine fără teamă.
Era ora 03:25 dimineata. Nu stiam ce cauta acolo atat de tarziu, sau poate atat de devreme si nu imi puteam explica cum m-a gasit. L-am privit puţin surprinsa, amuzata în acelaşi timp de nepăsarea şi curajul lui. Ştiam că e un muritor. Îi simţeam mirosul sângelui şi fără să vreau, fiind atât de aproape de mine. Nu i-am răspuns, ci doar am continuat să il privesc. Avea părul roşu ca focul şi ochii negri. Era îmbrăcat în haine perfect normale –o cămăşuţă de mătase, pantaloni de stofă şi pantofi negri lucioşi- pe când eu purtam un costum de piele. Nu mă înţelege greşit, ma simt mult mai flexibila şi mai zvelta îmbrăcata astfel. Cum spuneam, continuam să il privesc, aşteptând să îmi spună cine era şi ce vrea de la mine. Dar el admira liniştit panorama oraşului, inconştient că puteam să il ucid în orice clipă.
-Cine eşti? l-am întrebat pe un ton glacial, dându-I de înţeles că se implică într-un joc periculos.
- Brian, răspunse el senin. Tu cum te numeşti?
- Amanda, i-am zis.
- Ştiai că numele tau provine din limba latina si inseamna „una care trebuie iubita”?
- Crede-mă, ştiu ce înseamnă numele meu în toate limbile, am spus ironic.
- Nici nu mă surprinde faptul, cineva asemeni ţie trebuie să ştie o mulţime de lucruri. Nu-i aşa? zâmbi el.
Cineva asemeni mie. Dintr-o dată mă simţeam ca o ciudata. În plus de asta, calmul din vocea lui mă enerva la culme. Deşi i-am vorbit pe un ton rece, ironic chiar, părea să nu-i pese câtuşi de puţin. Mi-am zis că ori îşi bătea joc de mine, ori ştia mai multe decât lăsa să se vadă.
- Te-am urmărit, Amanda, a spus el de la un timp. Te-am văzut vânând, am văzut unde locuieşti. Ştiu ce eşti.
- Atunci ştii că te-aş putea ucide chiar acum, nu-i aşa? i-am răspuns ameninţător. Nu mi-a răspuns. Stătea pur şi simplu pe marginea de beton a clădirii şi privea în depărtare. Mă intriga faptul că avusese curajul să îmi spună toate acele lucruri, dar într-un fel mă fascina. Ar fi trebuit să fiu o creatură a nopţii de temut, dar el nu părea să dea atenţie acestui detaliu.”
- Acest baiat care se numea Brian mi-a atras imediat atentia pentru ca avea mintea deschisa la noutati. Credeam ca nu se va intampla nimic daca ii spun secretul meu, ca el avea sa ma inteleaga.
-Cum ti-ai dat seama ca esti diferita?indrazni Ben sa intervina.
-Hmmm, buna intrebare. Dar cred ca am stiut asta dintotdeauna, nu a fost vreun moment in care sa se aprinda vreun beculet si sa realizez acest lucru. Pur si simplu ma comportam normal, ma bazam pe instincte.
-Interesant...
Ben isi duse mana la barbie si lua pozitia unui ganditor. Ii arunca priviri fugare pentru a se asigura ca fata nu dispare din senin.
-Pot sa continui?intreba ea.
-Chiar te rog.
“- Cum ai ajuns aici şi de ce ai venit? am continuat să il întreb.
- Simplu. Am urcat pe scara de serviciu” îmi răspunse el, apoi se opri.
- Nu mi-ai răspuns la cea de-a doua întrebare.
- Tu de ce crezi că am venit ?
- Aş spune că te arunci singur în braţele morţii.
- Dacă ai vrut, m-ai fi ucis deja, nu-i aşa? îşi întoarse Brian privirea spre mine.
Ironia lui mă descurajase puţin. Nu ştiam dacă e curajos sau doar nesăbuit. Şi sincer, nici nu mă interesa în momentul acela. Aş fi putut pune capăt discuţiei în orice moment, dar tot nu aflasem ce vroia baiatul de la mine după ce mă urmărise atâta timp.
- Vreau să ştiu cum este viaţa ta, reluă el discuţia câteva minute mai târziu. Nu îţi cer să mă transformi, îşi cer doar să îmi dai voie să te urmez pretutindeni.
- M-ai urmărit în tot acest timp, cred că ai văzut suficient pentru un muritor.
- Da, dar am urmărit totul de la distanţă. Vreau să văd totul îndeaproape.
- De ce vrei să faci asta?
- Pentru că te găsesc interesanta. Lucrurile pe care le poţi face sunt de-a dreptul incredibile.
- Ce ai văzut tu e doar jumătate din tot ceea ce pot face, i-am răspuns oarecum mândra.
- Te rog, lasă-mă să vin cu tine şi să îţi cunosc toate secretele!
Se întoarse întru totul spre mine, iar ochii îi sclipeau de încântare. Nu citeam niciun strop de teamă în privirea ei. Se purta ca şi cum am fi fost vechi prieteni, iar acum ne întâlneam din nou după mulţi ani. ”
- Şi ai acceptat să râmână cu tine? se interesă Ben, curios.
- Nu, am refuzat.
“Cred că eşti nebun dacă îţi imaginezi că voi face una ca asta, i-am răspuns.
- Dar de ce nu? Am putea învăţa multe unul de la celălalt Şi la urma urmei, esti nemuritoare. Cine îţi va ţine companie?
- Sunt o fire singuratica, i-am spus, puţin intrigata de remarca sa.
- Şi foarte încăpăţânata. Din câte văd eu, ţi-e cam teamă...
- Teamă?! Te informez că nu mi-e teamă de nimic, cu atât mai puţin de tine!
Am rămas stupefiata. Curajul şi nesăbuinţa sa depăşeau orice limită. Îmi punea nervii la încercare. Mi-am dat seama de acest lucru după expresia amuzată de pe chipul lui. Ironia cu care mă trata era de-a dreptul enervantă. Numănui nu-i mai permisesem să se poarte cu mine în felul acela.
- Ţi-e teamă de schimbare. Chiar nu te-ai plictisit să trăieşti în monotonie?
- Viaţa mea nu e deloc monotonă. Poate că tu eşti cel care vrea o schimbare. i-am răspuns cu răutate.
- Haide, ce ai de pierdut?
- Îţi spun eu ce am de pierdut! Nu am de gând să port de grijă unui muritor!
- Dar...
- Am spus NU! Şi încetează să mă mai urmăreşti, sau nu voi mai fi la fel de blânda data viitoare!
Apoi am plecat. Pur şi simplu mi-am dat drumul în gol şi am dispărut în noapte.”
-Si l-ai lasat acolo?
Ben deveni din ce in ce mai curios, iar povestea nici nu ajunsese la punctul culminant. Nu stia inca cine sau ce era Amanda, insa subiectul povestii era destul de bun, chiar daca tipa era o vrajitoare psihopata care cauta publicitate.
-Da.
-Pai ai spus ca i-ai dezvaluit adevarul. Ca il placeai.
-Asa e, dar intai trebuia sa ma asigur ca puteam avea cat de cat incredere in el.
-Da, pare logic, conchise el.
Ben isi simtea capul ca dupa o sedinta obositoare in care mintea lui fusese obligata sa lucreze la cote maxime.
0 comentarii: